Copii supradotati III - Identificare

Aceşti copii necesită programe şi/sau servicii educative superioare celor care se găsesc, de regulă, în programa şcolară, în vederea realizǎrii contribuţiei lor faţǎ de sine şi faţǎ de societate. Este posibil ca aceşti copii capabili de realizări înalte să nu-şi fi demonstrat încă potenţialul printr-un randament înalt, de aceea este foarte importantǎ identificarea lor de cǎtre persoane calificte profesional.

Este absolut necesar să fie luat în considerare conceptul de supradotare în toate formele sale de manifestare, pentru dezvoltarea unui sistem potrivit de servicii, pentru cea mai bună educare a elevilor cu potenţial variat şi multiplu. O alternativă pentru orientarea spre succes este definirea supradotării ca fiind o dezvoltare avansată în orice domeniu. [2] Tannenbaum introduce conceptul de şansǎ - ea presupune întâlnirea copilului supradotat cu persoana care sǎ-l descopere şi sǎ-l orienteze.


Toate aceste caracteristici sunt utilizate în educaţia copiilor înzestraţi, iar evaluarea progresului se face pe toate aceste direcţii (Joseph Renzulli a cuprins toate aceste direcţii în formula simplǎ a celor trei cercuri, ce caracterizeazǎ: inteligenţa, creativitatea şi atingerea ţelurilor propuse.

Importanţa identificării timpurii a supradotaţilor este primordială şi constă tocmai în faptul că majoritatea explicaţiilor despre diferenţele dintre potenţialitate şi situaţia de supradotat îşi îndreaptă factorii familiari şi oportunităţile educative şi profesionale spre diferenţele substanţiale din mediile favorabile timpurii.

Există diverse obstacole care pot împiedica un specialist să identifice un copil cu aptitudini înalte, iar acesta să treacă neobservat, datorită unor aşteptări stereotipe de randament ridicat, false aşteptări, lipsa motivaţiei din partea elevului pentru participarea la o educaţie standardizată, încercarea de a nu-şi trăda înaltele abilităţi, neputinţele, comportament inadecvat şi timiditate.

Atât sprijinul părinţilor, cât şi cel al profesorilor sunt decisive în dezvoltarea talentului copilului supradotat. Observaţiile empirice şi studiile de caz sugerează că trebuie să examinăm atitudinile părinţilor în educaţia şi dezvoltarea copilului în primii ani de viaţă. Dezvoltarea capacităţilor ştiinţifice depinde în primul rând de determinările individuale, ca şi de potenţialul intelectual sau de creativitate, de motivaţia intrinsecă, de curiozitatea cognitivă şi preocupările pentru un domeniu specific.

Concomitent cu diversificarea activităţilor în domeniul ştiinţei şi tehnologiei, se ajunge la cunoaşterea declarativă şi procedurală, ceea ce poate conduce la diverse niveluri de cunoaştere sau de excelenţă a randamentului. Este nevoie de o educaţie în spiritul creativităţii ca stimul al relaţiilor socio-emoţionale; iar familia, şcoala sau condiţiile de socializare profesională trebuie să acţioneze ca stimul al interacţiunilor în grupul de elevi. De asemenea, acestea le pot oferi şansa să utilizeze materiale pentru învăţare şi instrumente pentru cunoaşterea individuală. în final, acţiunile, aşteptările şi scările de valori ale contextului social joacă un rol important în dezvoltarea şi educarea tinerilor supradotaţi şi foarte talentaţi.

În cadrul problematicii identificării, aplicarea testelor psihometrice trebuie să ia în considerare elementul cultural care stă la baza construirii testelor. Un mare număr de teste de inteligenţă şi de aptitudini folosite în unele ţări au fost iniţial validate şi în alte ţări cu culturi diferite; or, evaluarea unui copil sau tânăr trebuie foarte bine studiată, înseamnă că aceste instrumente nu trebuie transferate direct, fără să fi fost mai întâi validate în mod adecvat, ţinând seama de condiţiile specifice ţării respective şi fiind aplicate corect.

Se întâmplă frecvent ca unele persoane să ia decizii în numele altora, proces în care intervin prejudecăţile. Testele psihologice bine construite şi aplicate pot limita aceste prejudecăţi. Testele nu creează probleme, doar le cuantifică şi, chiar dacă s-ar renunţa la testele de inteligenţă şi de aptitudini, acest lucru nu ar împiedica să existe copii mai puţin inteligenţi sau foarte inteligenţi. Problema aptitudinilor diferenţiale se cunoştea cu mult timp înaintea apariţiei psihologiei moderne sau a testelor de inteligenţă.

Un diagnostic bun îşi propune aprecierea nivelului intelectual al subiectului examinat, cu probe fiabile dintre factorii fundamentali de tip cognitiv, adică testele de inteligenţă fluidă şi cristalizată, de aptitudini verbale, numerice şi spaţiale. Dacă punctajele sunt scăzute, profesorii pot fi avertizaţi că orele lor sunt prea dificile. Testele de aptitudini au o funcţie mult mai importantă decât testele anterior menţionate. Astfel se descoperă că există copii a căror aptitudine intelectuală nu le poate explica problemele educative şi alţi copii capabili, dar care nu obţin rezultate bune. Pentru aceştia sunt în special utile testele de personalitate şi de motivaţie.

În mod obişnuit, programele de îmbunătăţire a inteligenţei au fost aplicate pe persoane şi copii cu dificultăţi sau defavorizate socio-cultural şi care-şi îmbunătăţesc, după fina¬lizarea programului, nivelul intelectual. S-a observat creşterea cu până la 15 puncte a QI fără a se urma vreun program de îmbunătăţire cognitivă, ci doar prin schimbarea cadrului familial al copilului (Alonso şi Benito, 1994-apud Yolanda Benito, 2003). Nu în sensul că inteligenţa lui „a crescut", ci că pur şi simplu fusese inhibat şi, într-un cadru socio-afectiv mai adecvat, aceasta a ieşit la lumină. Multe dintre rezultatele programelor folosite pentru copiii defavorizaţi socio-cultural apar în urma atenţiei speciale primite de aceşti copii (efectul „Pygmalion”).

Gagné (1989 ; 1991) a demonstrat că aceste metode nu sunt fiabile faţă de standardele psihometrice, şi deci nu prezintă o alternativă realistă la procedeele de identificare formale. Informarea adiţională, în cadrul orelor de evaluare, poate fi utilă, după cum am spus deja, completând-o cu alte procedee. Există exemple de personalităţi faimoase ca Einstein, Edison etc. care, în copilăria lor, au obţinut fără îndoială un QI mai mic decât media, fiind lenţi şi având o capacitate verbală limitată (Coriat, 1990-apud Yolanda Benito, 2003). Probabil, dacă ar fi fost examinaţi din copilărie cu ajutorul a multiple procedee şi instrumente, s-ar fi putut ajunge la descoperirea unei dotări excepţionale în inteligenţa practică. Totuşi, există preşcolari cu o astfel de capacitate extraordinar de bine dezvoltată, dar care se află în contrast cu economia lor de limbaj, lipsită de înţelegere şi raţionament .

În mod cert, la nivelul psihometric e foarte dificil, dacă nu chiar ridicol, să se stabilească un punct fix al QI în care un individ trebuie să fie considerat supradotat. Ne vedem confruntaţi cu problema privind continuitatea punctajelor şi fixarea unui punct care să-1 separe pe supradotat de nesupradotat, ceea ce ar trebui să se facă în mod flexibil. Fiecare caz trebuie, aşadar, examinat individual şi printr-o abordare multidimensională .

Evaluarea trebuie să cuprindă procedee multiple, instrumente şi metode: întrevederi cu părinţii, copiii şi profesorii; observaţii, chestionare, liste, teste standard etc. Tehnicile trebuie selectate după calităţile ştiinţifice, după obiectivitate, fiabilitate şi validitate. În această evaluare, o mare importanţă o are judecata părinţilor, pentru că ei îi pot observa în orice împrejurare pe copiii lor. Acestora li se cere, în discuţii şi prin diverse chestionare, să relateze exemple concrete de comportamente care le-au atras atenţia asupra diferenţei de dezvoltare în raport cu alţi copii.

Făcând referinţă la metodele cele mai adecvate de identificare, testarea individuală este instrumentul cel mai potrivit, deşi necesită mult timp pentru aplicare. La aceeaşi concluzie ajunge atât Ministerul Educaţiei şi Ştiinţei din SUA (1971), cât şi studiile lui Gallagher (Terrassier, 1981-apud Yolanda Benito, 2003). Identificarea cere o abordare multimetodică. Teoriile cele mai recente despre supradotare şi creativitate îşi asumă concepte multidi¬mensionale. Aceste abordări ale diagnosticului multidimensional privind supradotarea şi creativitatea, bazate pe teorii, au avantajele modelelor unidimensionale. Aceste abordări se pot completa perfect ,deoarece ele pot reuşi cu o mai mare exactitate, prin aportul testelor psihometrice.

Aplicarea multimetodelor, incluzându-le pe cele care sunt mai exacte în testele de stabilire a coeficientului de inteligentă, poate reduce problemele dacă diagnosticul este stabilit cu grijă.

Instrumentele psihologice cele mai uzuale ce permit identificarea copiilor supradotaţi sunt testele psihologice. Cele mai uzitate sunt Wechsler Intelligence Test for children versiunea III (Wisc-III) şi Stanford-Binet versiunea IV (SB-IV). Aceste teste sunt folosite în general pentru copiii obişnuiţi , deviaţiile de la standard permiţând identificarea copiilor supradotaţi, fǎrǎ a indica gradul şi direcţia supradotǎrii.

O altǎ posibilitate de a testa copiii supradotaţi este datǎ de Woodcock Johnson Achievement Test. Testele de acumulare-învăţare cele mai folosite sunt Woodcock Johnson şi Wide Range. Aceste teste nu mǎsoarǎ abilitǎţile şi se folosesc în completarea testelor de inteligenţǎ de tip IQ.

La aceste douǎ tipuri de teste se mai adaugǎ şi testele de creativitate vizualǎ sau verbalǎ, de exemplu Torrance, completind astfel definitia data de Renzulli asupra supradotǎrii în teoria celor trei inele (inteligentţǎ, capacitate de învaţare, creativitate).

Pentru stabilirea stilurilor optime de învǎţare şi educare se mai testeazǎ şi abilitţtile vizual-spaţiale, auditiv-secvenţiale, kinestetice sau senzitive a copiilor. Pentru a întelege supradotaţii din punct de vedere motivaţional, se folosesc teste direcţionate spre inteligenţa spiritualǎ sau inteligenţa emotionalǎ. Pentru a se stabili orizontul de preocupari ale supradotaţilor, se monitorizeazǎ inteligenţa multiplǎ (Gardner-nu existǎ un singur tip monolitic de inteligenţǎ care sǎ stea la baza reuşitei în viaţǎ, ci un spectru larg de inteligenţe: lingvisticǎ, logico-matematicǎ, spaţialǎ, psihomotorie, muzicalǎ, interpersonalǎ, intrapersonalǎ). Creativitatea sau alte calitǎţi specifice pot fi, de asemenea, caracterizate şi testate atât prin teste standard, cât şi prin stabilirea profilului tip de personalitate. În ultima vreme, existǎ o deschidere tot mai mare în testarea mai curind a profilului de personalitate ce se asociazǎ cu caracteristicile supradotǎrii, în paralel cu testele de tip performanţǎ, ce sunt în acest moment clasice.

Deoarece existǎ şi riscul unor probleme psihice (Adhd, ADD, Asperger etc.) se utilizeazǎ şi teste pentru identificarea stabilitǎţii psiho-intelectuale-de exemplu: Multiscore Depression Inventory pentru copii (al lui Kaiser), ca şi Children’s Depression Inventory (al lui Kovac), pentru a sesiza gradul de stabilitate sau de risc pentru probleme psihice.