Inteligenta - Concepte supradotare II

Teoriile monolitice

Inteligenţa monolitică face parte din concepţia teoretică a inteligenţei, ca unica variabilă demnă de luat în seamă. Această abordare a fost prima estimare care s-a făcut asupra inteligenţei. Din concepţia monolitică derivă trei dintre principalele concepte : vârsta biologică, coeficientul de inteligenţă şi factorul g, numit şi inteligenţă generală.

După Alfred Binet şi Théodore Simon (1905), vârsta mintală s-ar caracteriza printr-o prezentare evolutivă a dezvoltării inteligenţei, în care capacităţile individuale sunt puse în contrast cu nivelul de randament mediu la o vârstă determinată: nepotrivirile sau avansul în raport cu acest randament mediu ar constitui indicii capacităţii intelectuale a individului .

Contribuţiile cele mai importante ale lui Binet la studiul inteligenţei s-ar putea rezuma în următoarele idei:

* a)inteligenţa este măsurabilă;
* b)inteligenţa se manifestă ca rapiditate în învăţare;
* c)inteligenţa se leagă de randament.

Binet a ajuns la concluzia că la testele care includ teme mai complexe, precum şi la cele care prezintă o asemănare pronunţată cu activităţile mintale din viaţa de zi cu zi se înregistrează rezultate mai bune.

Unele studii ulterioare testelor lui Binet, mai ales cele realizate de Lewis Terman în testul Stanford-Binet, au condus la apariţia unei tehnologii elaborate special pentru acest tip de scală; studiile includeau selectarea şi aşezarea atentă a temelor pe scală în scopul de a găsi medii şi devieri-standard aproximativ constante pentru coeficientul de inteligenţă la diferite vârste. Scala ar putea fi aplicată nu doar copiilor normali şi retardaţi, ci şi celor cu abilităţi superioare.

Studiile lui Terman aveau două obiective foarte clare:

* 1) compararea stabilităţii inteligenţei pe parcursul vieţii persoanelor cu inteligenţă ridicată;
* 2) demonstrarea relaţiei strânse dintre inteligenţă şi randament.

Este ciudat că lipsa de sincronicitate în dezvoltarea copilului supradotat a fost mai bine înţeleasă la începutul secolului XX decât în prezent.

Binet şi Simon (1911), Terman (1931), Hollingworth (1926) şi Witty (1930) susţineau că supradotaţii sunt acele persoane a căror vârstă mentală depăşeşte cu mult vârsta lor cronologică. Conceptul de vârstă mentală a fost abandonat în ultimii ani şi a fost înlocuit cu termenii de QI şi de centile, care însă nu dădeau o imagine exactă a dezvoltării: dacă spui că un copil are 99 centile, nu oferi o imagine grafică la fel de exactă cum ai face-o dacă ai spune că un copil de 5 ani are capacitatea intelectuală a unuia de 8 ani (Silverman, 1992). Dar acest copil nu este identic cu unul de 8 ani, nu are nici experienţa şi nici trăirile acelei vârste, la fel cum un copil de 15 ani cu o deficienţă mintală, având vârsta mintală de 5 ani, nu este identic cu un copil de 5 ani.

Introducerea conceptului de QI se datorează psihologului german Stern (1911); QI presupune transformarea vârstei mentale într-un indice numeric care facilitează cuantificarea diferenţelor dintre vârsta mentală (VM) şi vârsta cronologică (VC). Apariţia acestui concept psihometric a trecut termenul de varsta mentala pe un plan secund.

In orice caz, problemele s-ar ivi din nou în momentul final al dezvoltării intelectuale, scăzând valoarea QI la nişte cifre absurde, dată fiind creşterea liniară a vârstei cronologice, în paralel cu creşterea accelerată invers a vârstei mentale.

Al treilea studiu monolitic a fost cel al lui Spearman (1904), care considera că factorul g, inteligenţa generală, reprezintă şi defineşte cel mai bine structura inteligenţei. Acest autor estima că în orice test de inteligenţă există doi factori: un factor general g, asimilat cu inteligenţa propriu-zisă, deşi inteligenţa variază liber de la un individ la altul, dar rămâne nealterată pentru acelaşi individ în ceea ce priveşte celelalte aptitudini corelate; şi alt factor specific s, mai mic decât g şi caracteristic testului folosit. Factorii s sau specifici sunt multipli la fiecare individ şi nu numai că variază de la un individ la altul, dar pot varia la acelaşi subiect pentru diverse aptitudini. într-un anumit fel, g ar fi implicat în toată activitatea intelectuală şi, prin urmare, ar apărea în toate testele intelectuale într-o proporţie variabilă. Pornind de la această idee, mulţi autori au insistat că există diverşi factori ai inteligenţei. Chiar dacă studiile lui Spearman sunt criticabile, lucrările ulterioare au luat expunerea acestuia drept punct de referinţă, adoptând ideea că inteligenţa constă într-un factor general g, comun tuturor operaţiilor realizate, şi o serie de factori numiţi specifici, care reprezintă aptitudini pentru anumite domenii sau soluţii la probleme determinate.